Ipoteza Gaia – Planeta este un vast organism viu

Ipoteza Gaia este o teorie prezentată de James Lovelock, conform căreia materia vie de pe pământ definește și reglementează colectiv condițiile materiale necesare pentru continuarea vieții. Planeta, sau mai bine zis biosfera, este astfel asemănată cu un vast organism autoreglabil.

Gaia, Pământul, era considerată de grecii antici a fi un strămoș viu și fertil al multor zei importanți ai lor. Romanii, care au adoptat mulți zei și idei grecești ca aparținându-le, au crezut și ei în această pseudo-entitate organismică, pe care au redenumit-o Terra. Conceptul Gaia a fost personificat în interpretări mai recente ca „Mama Pământ”.

Ipoteza Gaia este o teorie recentă și foarte controversată care vede Pământul ca o entitate integrată, un pseudo-organism și nu ca un simplu obiect fizic în spațiul cosmic. Ipoteza Gaia sugerează că organismele și ecosistemele de pe Pământ provoacă schimbări substanțiale în natura fizică și chimică a mediului, într-un mod care îmbunătățește condițiile de viață de pe planetă. Cu alte cuvinte, se sugerează că Pământul este o planetă organismică, cu mecanisme homeostatice care ajută la menținerea propriilor medii în limitele extreme care pot fi tolerate de viață.

Dovezi în sprijinul ipotezei unui Pământ Gaia

Pământul este singura planetă din univers despre care se știe că susține viața. Acesta este unul dintre motivele pentru care ipoteza Gaia nu poate fi testată prin experimentare riguroasă, științifică. Există doar o replica cunoscută în marele experiment universal. Cu toate acestea, unele dovezi care susțin ipoteza Gaia pot fi extrase din anumite observații ale structurii și funcționării ecosistemului planetar. Câteva dintre aceste linii de raționament sunt descrise în secțiunea următoare.

Ipoteza Gaia și concentrația de oxigen

O linie de raționament care susține ipoteza Gaia se referă la prezența oxigenului în atmosfera Pământului. Oamenii de știință consideră că atmosfera primordială a Pământului nu conținea oxigen. Apariția acestui gaz a necesitat evoluția formelor de viață fotosintetice, care au fost inițial bacteriile albastru-verzui și, ceva mai târziu, algele unicelulare.

Oxigenul molecular este un produs rezidual al fotosintezei, iar concentrația sa atmosferică actuală, de aproximativ 21%, își are originea în întregime din acest proces biochimic (care este, de asemenea, baza energiilor fixate biologic în ecosistemele terestre). Desigur, disponibilitatea oxigenului atmosferic este un factor de mediu extrem de important pentru majoritatea speciilor Pământului și pentru multe procese ecologice.

În plus, se pare că concentrația de oxigen din atmosferă a fost relativ stabilă pentru o perioadă de timp extrem de lungă, poate câteva miliarde de ani. Acest lucru sugerează existența unui echilibru pe termen lung între producția acestui gaz de către plantele verzi și consumul acestuia prin procese biologice și nevii. Dacă concentrația atmosferică de oxigen ar fi mult mai mare decât este în realitate, să zicem aproximativ 25% în loc de 21%, efectiv, atunci biomasa ar fi mult mai ușor inflamabilă. Aceste condiții ar putea duce la incendii forestiere mult mai frecvente și mai extinse. Astfel de conflagrații ar dăuna grav ecosistemelor și speciilor Pământului.

Unii susținători ai ipotezei Gaia interpretează informațiile de mai sus pentru a sugera că există un control planetar, homeostatic, al concentrației de oxigen molecular din atmosferă. Acest control este menit să atingă un echilibru între concentrațiile de oxigen necesare pentru a susține metabolismul organismelor și concentrațiile mai mari care ar putea duce la incendii extrem de distructive, de necontrolat.

Ipoteza Gaia și dioxidul de carbon

O altă linie de dovezi în sprijinul teoriei privind ipoteza Gaia se referă la dioxidul de carbon din atmosfera Pământului. Într-o măsură substanțială, concentrația acestui gaz este reglată de un complex de procese biologice și fizice prin care dioxidul de carbon este emis și absorbit din nou. Acest gaz este bine cunoscut ca fiind important în efectul de seră al planetei, care este esențial pentru menținerea temperaturii medii a suprafeței într-un interval pe care organismele îl pot tolera.

S-a estimat că, în absența acestui efect de seră, temperatura medie a suprafeței Pământului ar fi de aproximativ -116°C, adică mult prea rece pentru ca organismele și ecosistemele să le poată tolera pe termen lung. În schimb, efectul de seră existent, cauzat în mare parte de dioxidul de carbon atmosferic, ajută la menținerea unei temperaturi medii la suprafața terestră de aproximativ 15° C. Aceasta este în intervalul de temperatură pe care o poate tolera viața.

Repet, susținătorii ipotezei Gaia interpretează aceste observații pentru a sugera că există un sistem homeostatic pentru controlul dioxidului de carbon atmosferic și al climei terestre. Acest sistem ajută la menținerea condițiilor într-un interval care este satisfăcător pentru viață.

Oamenii de știință sunt de acord că există dovezi clare că mediul neviu are o influență importantă asupra organismelor și că organismele pot provoca schimbări substanțiale în mediul lor. Cu toate acestea, pare să existe puțin sprijin larg răspândit în comunitatea științifică pentru ideea că organismele și ecosistemele Pământului s-au integrat într-un fel într-o simbioză reciproc binevoitoare (sau mutuală), care vizează menținerea condițiilor de mediu într-un interval confortabil.

Totuși, ipoteza Gaia este un concept util, deoarece subliniază diversele conexiuni ale ecosistemelor și consecințele activităților umane care au ca rezultat schimbări de mediu și ecologice. Astăzi și în viitorul previzibil, oamenii devin rapid o forță dominantă care provoacă schimbări climatice majore, adesea în defavoarea mediului și a ecosistemelor Pământului.

Ipoteza Gaia și Geometria Sacră a Pământului

Geometria sacră, care guvernează generarea formelor din fiecare plantă și animal, modelează și Pământul însuși. Dacă ipoteza Gaia ne pune planeta pe fondul unei ființe cosmice vii, cu organisme și ecosisteme ce o compun, Geometria Sacră a pământului este o formă de a concluziona profund, caracteristicile geologice unice ce apar în puncte fizice de pe globul pământesc.

Civilizațiile antice au construit monumente pe multe dintre aceste puncte geometrice sacre. Mulți oameni cred că anumite locuri au o putere specială și când se află în acele poziții pot dovedi influența locului asupra omului. Geometria sacră a Pământului apare în molecula de carbon60,
pe cerul înstelat și chiar pe alte planete din sistemul nostru solar.

Rețeaua de puncte din Geometria Sacră a Pământului

1. Marea Piramidă de la Giza, Egipt; r
2. Rusia de Vest; compoziţia unică a solului
3. Descoperirea uleiului din Tyumen
4. Lacul Baikal, Mongolia de Nord; compoziție unică a solului, 3/4 din plante și animale (1000 de specii) sunt unice, prezența megaliților.
5. Marea Ohotsk; important sit de cercetare pentru apărărea sovietică
6. Insula Amchita, Insulele Aleutine, Marea Bering
7. Golful Alaska, scurgerea de petrol Exxon Valdez
8. Lacul Buffalo, Alberta, Canada; concentrație majoră de roți medicinale
9. Golful Hudson, polul nord magnetic; Golful Ugansk, complexul de artă a eschimoșilor, craterul de meteori Chubb
10. Creasta subacvatică a Atlanticului mijlociu până la 37
11. Scoția; nordul Insulelor Britanice, Maes Howe, Inelul lui Brodger, megaliții Callenish; Loch Ness
12. Karachi, Pakistan; Valea Hindusă, cultura antică Mohenjo Daro; d, păsările sălbatice iernează local
13. Vechiul sistem de irigare Du Jiang, parc natural pentru specia de urși panda
14. Iwo Jima, sudul Japoniei, activitate seismică, Marea Diavolului din Japonia; d
15. Insula Midway
16. Insulele Hawaii; d
17. Cultura Hopi, Uzina Hohokom, Four Corners; r, roată observată în fotografiile cu constelația Gemeni
18. atolul Bimini, Bahamas; zona triunghiului Bermudelor; d
19. Fractura Atlantidei
20. Maroc, ruine megalitice algeriene, arta rupestră antică Ahaggar; w, d, linie de falie către Pakistan, #12; păsările iernează
21. Zimbabwe, Africa; Sudan, Kush antic, ciuma contemporană a lăcustelor, lângă Khartoum, ecliptica se încrucișează aici și #31
22. Bazinul Somaliei, ecuator
23. Arhipelagul Chagos
24. Ecuator
25. Bangkok, Angkor Wat
26. Sarawak, Insulele Solomon, megaliții Borneo, ecuator, centrul comerțului cu mirodenii, Toraja
27. Golful Carpentaria, rezerve masive de aur
28. Ponapé, Insulele Solomon, ecuator
29. Insulele Marshall
30. Insulele Phoenix; canalul Canton Nova; ecuator
31. Insula Societății; Insulele Caroline, cruci ecliptice aici
32. Pacificul central de sud; ecuatorul
33. Insulele Clipperton
34. Insulele Galapagos; joncțiunea crestelor Cocos și Carnegie; ecuatorul
35. Lima, Peru; Lacul Punrrun în zonele înalte de coastă; granița plăcii Nazca, pietre de gheață, sediul Peruului antic
36. Ruine amazoniene, patria Yanomomo; ecuatorul
37. Bazinul Guyanei, Fractura Vema
38. Fractura Romanche; ecuatorul
39. Insula Ascensiunii
40. Gabon, Africa de vest; explozie atomică spontană a uraniului U-235 acum aproape 2 milion de ani; ecuatorul
41. L’uyengo pe râul Usutu în Swaziland, Marele Zimbabwe, locul celor mai timpurii pre-oameni; d, r, păsările iernează
42. Intersecția crestelor Mid-Indian și Southwest Indian Ridges
43. Bazinul Wharton d
44. Australia de Sud pământ aborigen; Locul de testare atomică Marilinga, locul marelui impact de meteoriți de la Wilpena Pound
45. Megaliți peruvieni, apari’ii OZN; d
46. Oceanul Pacific de Sud nediferențiat
47. Megaliți din Insula Paștelui; d
48. Megaliții argentinieni de la Tafi
49. Rio de Janeiro; d
50. Creasta Atlanticului
51. Câmpia abisală Enderby
52. Podișul Kerguelen
53. Bazinul Indiei de Sud
54. Fractura Kangaroo
55. Bazinul Smarald
56. Fractură Udintsev
57. Fractura Eltanin
58. Vârful sud-american, marginea Groapei Haeckel
59. Ținutul Bazinului Scoției de Est
60. Creasta Atlanticului de Sud
61. Polul Nord
62. Polul Sud

Adnotări: r = radiație; d = centru de diamant.